O fetiță de 4 ani a murit la spitalul din Huși după ce i s-a administrat tratament antibiotic fără să fie testată în prealabil împotriva alergiilor la tipul respectiv de medicament.
La 2 noaptea a făcut febră și se plângea de dureri în gât care o împiedicau să respire normal. Părinții au chemat ambulanța, iar fetița a fost transportată la spital unde fără prea multe întrebări s-a început administrarea intravenoasă de antibiotic. I s-a pus o perfuzie cu penicilină, parcă. La scurtă vreme fetița a murit din cauza intoleranței sale la tipul respectiv de antibiotic.
Mi se pare revoltător și consider acest caz o mare tragedie. O tragedie la fel de mare ca cea în care acum un an un copil de 4 ani murea în urma atacului unei haite de câini. Treceți peste faptul că și eu sunt tată de fată. Că aș fi fost sau nu, tot mi se pare inadmisibil un astfel de caz în România anului 2014 unde aleșii se bat cu pumnul în piept pe fluturași electorali că ei fac și dreg și că îmbunătățesc continuu sistemul medical românesc. Un rahat.
Bat la pariu că astfel de practici total lipsite de profesionalism nu sunt singulare. Singura diferență e că medicii respectivi au mers la plesneală și au avut noroc să nu aibă și alte cazuri de alergii.
Nu generalizez. Nu am nimic cu lumea medicală, în general. Sunt doctori și asistenți medicali care își fac bine treaba, chiar dacă după astfel de cazuri avem tendința ca popor să-i băgăm pe toți în aceeași oală. Însă moartea unui copil care nu era în stare critică mă zguduie din temelii. Nici nu vreau să-mi imaginez cum e să fii în pielea unor părinți care își pierd copilul din cauza unor proceduri nerespectate, din cauza miserupismului cu care unii își fac treaba.
Nu degeaba tot mănânc rahat mereu că nu e bine să te plângi și să ajungi la vârsta de pensionare în aceeași post făcând aceleași lucruri. Nu este vina directă a pacientului că ai salariu mic și condiții de lucru mizere. Nu trebuie să-l tratezi cu fundul pentru asta și în anumite cazuri să moară pentru că mediul de lucru e de rahat. Da, știu, e ușor să zici ”se mai întâmplă” sau ”nu mi se poate întâmpla tocmai mie”. Până, ca cetățean, ajungi în fața faptului împlinit și îți dai seama că ai fi putut să iei atitudine, să te revolți șă să faci ceva când apar astfel de cazuri inadmisibile. Uneori s-ar putea să fie prea târziu.
Eu nu pot să trec cu vedere astfel de scăpări care duc la tragedii. De asta am scris pe blog și de asta nu voi uita prea ușor moartea acestui copil care putea să fie bine mersi acum acasă alături de părinți. Poate un pic mucos și morocănos, dar viu. Mai multe despre caz citiți aici, pentru că eu nu mai pot scrie despre el. Nu sunt jurnalist. Mie îmi vine să plâng la faze din astea, dar nu stau cu mâinile în sân și măcar public un articol pe blog. Că atâta pot deocamdată și probabil în viitor voi putea mai mult.
Țineți minte doar că dacă trecem cu vederea astfel de cazuri s-ar putea ca la un moment dat să fim protagoniștii acestora.