Tineretul din ziua de azi

Nu credeam că voi ajunge vreodată să dau un astfel de titlul unui articol. Nu mă confundaţi cu Tamara Buciuceanu jucând în Liceenii prin 1987 că nu e vorba despre asta.

Ori sunt eu prea izolat de societate, ori nu am privit societatea până acum cu seriozitate. Nu ştiu, însă în noaptea de Înviere când am fost să iau lumină, pot spune că mi s-au aprins nişte beculeţe. Vroiam să scriu acest articol încă din momentul în care am adus lumina acasă, dar am zis că sunt treburi mult mai importante de făcut. Iată că am găsit un moment de linişte în care să-mi aştern gândurile.

Am parcat şi eu pe unde am putut şi am aşteptat cuminte să se facă ora 0:00 ca să iau lumină. Momentul de aşteptare a fostul unul extrem de mic, undeva la 10 minute. În acele 10 minute am văzut şi auzit lucruri care m-au făcut să exprim în gând “tineretul din ziua de azi“.

Înainte de a merge mai departe vreau să menţionez că nu am fost deloc cuminte în copilărie sau în adolescenţă. Nu am fost nici “cheie de Biserică“, dar nici nu mi-a venit poliţia la uşa de multe ori. Am fost un tip relativ rebel, care o “ardea” într-o gaşcă de oameni asemănători. Ne plăcea să ne distrăm, să bem, să fumăm şi să facem chestii destul de teribiliste uneori. Nimic deplasat – o adolescenţă normală zic eu.

Însă, în cele 10 minute cât am aşteptat lumina la Biserică, mi-a fost dat să văd incultură şi prost gust la tot pasul. Fiecare adolescent căuta să se dea cât mai şmecher în faţa copilelor de care ereu însoţiţi dansând pe ritmuri de manele (pe telefon, bineînţeles). Fiecare adolescent înjura cât îl ţinea gura chiar dacă preotul începuse deja să vorbească (nu sunt absolut deloc bisericos, dar cred că e vorba de respect). Fiecare adolescent vorbea cât se poate de tare la smartphoneul din dotare, lăsând să audă şi alţii ce “marfă” bună de fumat sau de tras pe nas îl aştepta la petrecerea de după Înviere. Exemplele pot continua, iar pe această temă a scris un articol şi Pavel Ionuţ, sau cel puţin eu aşa am înţeles.

Ştiu că nu e bine să critici şi să îţi vezi de treaba ta, dar eu am trăit nişte momente care mi-au apăsat butoanele. Pur şi simplu îmi venea să lovesc vreo doi (chiar dacă nu mă deranjau în mod direct şi ştiu că nici nu aveau curajul să o facă pentru că erau prea tineri, prea copii, prea prost crescuţi cu frica în sân) şi eram atât de sigur că îi dobor cu o singură lovitură pe fiecare dintre ei încât îmi imaginam deja cum ar fi dacă aş face acest lucru. Mi-am adus aminte că nu sunt eu ăsta, că nu e treaba mea şi că ar trebui să mă concentrez pe obiectivul propus şi să mă bucur de moment, eventual.

Pentru cei care nu mă cunosc menţionez că nu sunt bătrân deloc. Am doar 25 de ani (în momentul scrierii acestui articol) însă am trecut într-un ritm accelerat şi intens prin toate etapele premergătoare acestei vârste (zic eu). Cei care mă cunosc ştiu că sunt destul de sărit de pe fix, că mai fac glume proaste uneori şi că nu mă dau în lături de la “caterincă“. Totuşi, manifestările pe care le-am văzut în seara de Înviere m-au pus destul de serios pe gânduri. Îmi pun şi eu aceeaşi întrebare ca mulţi dintre voi (că nu mă aştept ca vreun cocalar să ajungă să citească acest blog sau acest articol până la capăt): unde se va ajunge?

Să mergem şi în latura cealaltă. Ei bine, majoritatea adolescenţilor ăştia se comportă într-un asemenea hal pentru a atrage atenţia celor din jur îşi doresc să ajungă la fel de tari precum anumiţi membri din lumea interlopă, că valorile locale sau naţionale nu mai reprezintă de mult un model demn de urmat pentru majoritatea dintre ei. Mă refer doar la o parte din adolescenţi, bineînţeles, că mai sunt şi adolescenţi demni de admirat precum Neculai Stanciu, dacă vreţi să vă dau un exemplu. Totuşi, am văzut şi membri ai lumii interlope gălăţene (nu lucrez la S.R.I., ok?) care aşteptau să ia lumină într-un mod paşnic şi civilizat. Chiar dacă au făcut şi fac ce fac la vremea lor, oare acest lucru nu ţi-ar putea servi drept exemplu tinere aspirant la funcţia de interlop? Oare nu e suficient să îţi dai seama că nu e frumos să cazi de prost în faţa tuturor scălămbăindu-te ori de câte ori ai ocazia?

Ştiu că mă agit degeaba şi că nu voi schimba nimic în lumea asta deocamdată, însă toate cred că au un rost. Va veni şi vremea în care acesti tinerei îşi vor da seama că nu pot fi cu toţii un veritabil Sile Cămătaru sau Marian Ivan (Dumnezeu să-l ierte). Va veni vremea când va trebui să se angajeze. Ghiciţi cine îi va exploata astfel încât să se plângă cât de grea le e viaţa ori de câte ori au ocazia? Nu eu, bineînţeles, ci adolescenţii de aceeaşi vârstă cu ei care în acelaşi moment îşi dezvoltă abilităţi şi deprinderi care îi pot ajuta să fie angajatori, nu angajaţi (a nu se citi că e rău să fii angajat, că şi eu sunt, dar sunt foarte fericit cu job-ul meu).