Concluzia pe care am văzut-o pe mai multe bloguri este că trăim în două Românii total diferite. Nu sunt deacord. Trăim probabil în 4, 5, 6 sau chiar 10 Românii diferite. Poate chiar 100 sau 1.000 de Românii diferite. Fiecare Românie cu percepţia ei.
Lucrurile în lume încep să se schimbe din ce în ce mai mult. În acest caz în rău. N-am să mai discut despre pro sau contra incinerare. E clară opinia generală a omului cu capul pe umeri, neorbit de diverse practici religioase mai mult sau mai puţin ortodoxe. Fiecare face ce vrea cu corpul său atât înainte cât şi după moarte.
Dacă i se poate respecta dorinţa sau dacă există cineva apt să-i respecte dorinţa.
În cazul lui Sergiu Nicolăescu s-a putut. Dacă omul a ales să fie incinerat, ce treabă au restul?
Treaba cu huiduielile a fost oripilantă. N-am trăit în perioada inchiziţiei, dar parcă a fost o străfulgerare din vremurile acelea. Prin imaginea înceţoşată parcă vedeam bătrâni urâţi şi plini de ură, cu sau fără dinţi, murdari la gură şi rânjnd bucuroşi parcă aşteptând să înceapă o execuţie publică unde ei să-şi înceapă numărul. În jur, noroi. Mult noroi.
Încă mai putem face ceva. După ce se “curăţă” cei despre care vorbim şi care ne fac societatea sau chiar specia de ruşine, să nu devenim ca ei. Asta e tot ce trebuie să facem.
S-a scris mult despre moartea lui Sergiu Nicolăescu. Nu mai are rost să continui acest articol.
Odihnească-se în pace!
Păi, deh, cum să nu fie lumea supărată și să nu huiduie?! Au ratat faza cu bănuții aruncați la răspântii. :D
Cât despre speranță… păsteaz-o, dar eu tot sunt de părere că buruienile sunt al naibii de greu de stârpit…
:) Greu de starpit? Da. Imposibil? Nu. In totalitate? Cu siguranţă nu :)!
Ăsta da optimism! :)
Din pacate mama prostilor e mereu gravida asa ca n-avem sanse ca cei despre care vorbim se se “curete” prea repede.
Speranta moare ultima. Trebuie sa fim optimisti si pozitivi, ca altfel putem cadea foarte usor in depresie cand avem timp sa constientizam ce ne inconjoara.