Saracul Gica

Recenzie ”Săracu’ Gică”, de Elena Belciug

Încep ”recenzia” prin a mulțumi lui Gabriel pentru onoarea și oportunitatea de a-mi exprima punctul de vedere pe blogul lui. L-am abordat pe Gabriel la conferința ”Imagine Leadership”, de acum un an. Citisem, din întâmplare, un articol pe blogul lui, despre o absolventă a liceului de artă care avea nevoie de un flaut scump pentru a merge la Facultatea de Muzică din Paris, unde primise o bursă. Am vrut să-l cunosc pentru că aveam de gând să înființez o asociație pentru promovarea artei și a artiștilor și mă gândeam că m-ar putea ajuta să măresc audiența anumitor acțiuni culturale. Ne-am împrietenit pe Facebook și acum două zile l-am rugat să mă ajute și a fost de acord să posteze pe blog recenzia mea de la ”Săracu’ Gică” – părerile mele sunt văzute, de obicei, doar de prietenii mei feisbuciști. Mulți dintre voi ați auzit de comedia muzicală ”Săracu’ Gică”, este pe afișele teatrului muzical de ani de zile. Nu știu dacă ați și văzut-o, mulți gălățeni nu se duc la spectacolele revistei. Ei bine, acum o s-o vedeți prin ochii mei. Vă mulțumesc că citiți acest articol și sigur că îmi doresc să aflu și opinia voastră.

Șșș.. abia m-am întors din periculoasa și dificila misiune de spionaj de la Teatrul Muzical (a doua de acest fel). Cred că lumea a început să se prindă că mă duc să număr locurile și să notez dialogurile..
M-am pregătit intens toată săptămâna. De data asta mi-am luat două agende, una mare ca să notez dialogurile și una mică pentru numărarea spectatorilor.

Agenda mică nu atrage atenția așa de mult atunci când număr cu privirea, pe fiecare rând, spectatorii. Am învățat și numărul de locuri și rânduri din sală ca să-mi fie mai ușor :). Tocmai am realizat.. sunt singurul critic de teatru din Galați… și eu care visam să mă fac astronaut la 10 ani… of… viața e crudă… ”Săracu’ Gică”, cea mai longevivă comedie muzicală Off Broadway din România. Păcat că teatrele de pe Broadway n-au auzit de ea. O poveste scrisă acum 100 de ani, dintre băiatul sărac și fata bogată, amanta tatălui fetei, tatăl care îi spune amantei numele băiatului de încredere din prăvălie în loc de numele lui, amanta care vine în casa tatălui și îl discretitează pe Gică în fața fetei și bineînțeles finalul fericit.

O intrigă care ar face furori pe Broadway sau în West End. Oamenii ar plăti bani grei ca să audă glumele (”luate-ar dracu’ de mucos”, ”am început să calc cu stângul”, ”despărțindu-mă și despărțindu-mă.. a venit dimineața”, ”a, mă, nu fi tâmpit”, ”o iubesc de-mi sare smalțul”, ”mâță, cotoi, tot un drac”, ”îmi sare mie porțelanul”, ”nu mai vorbi ca un mitocan”, ”v-am fost ca o guvernantă, numai că nu v-am dat lapte”, ”intră peste ea și fă-i ce-i i-ai face să scăpăm de ea.. ai mă, nu știi ce să-i faci, ce dracu’, ești bărbat, arată-i aia a ta”), gesturile obscene și înregistrările playback ale cântecelor din spectacol: ”El stă cu mâinile așa încleștate pe volan, Așa n-ai de ce să-l refuzi La la la la la La la la la la la la la la la la la ”.

Au fost mai puțini de ”dracu”, ”bă”, ”mă” și”mă-ta” ca în ”Firfirică”, în consecință, și mai mulți spectatori în sală. Nu așa de mulți spectatori ca la concertele simfonice și la operă, unde sala este plină. Mă întreb.. Oare gălățenii sunt atât de cultivați încât nu mai gustă comediile muzicale ”savuroase și ușoare” sau spectacolele realizate de secția de revistă lasă de dorit în ceea ce privește calitatea artistică și satisfacerea dorințelor și gusturilor gălățenilor?

Sau.. artiștii noștri nu sunt motivați din cauza salariului mic să încerce și altceva, ca să aducă mai mulți spectatori în sală și să se ridice la un alt nivel artistic? Ar putea să pună în scenă niște musicaluri de mici dimensiuni, ca pe Broadway sau în West End (un cartier de teatre muzicale din Londra)? „Gustul publicului a suferit schimbări fundamentale, și artele comerciale pot curge numai acolo unde publicul plătitor permite.” – John Kenrick, istoric de teatru. „Acum nu ar mai putea fi acea revistă tradiţională. Trebuie regândită, pentru că umorul la ora actuală este de o cu totul altă factură, ar trebui să fie şi un anumit tip de actor, pe care greu îl găseşti, care să facă acest gen de teatru. În plus, nu mai există scenarişti. Trebuie să ai un anumit tip de scriitură” – Anaid Tavitian (director Teatrul Ovidius).

Elena Belciug, simplu spectator și plătitor de taxe din Galați.

About The Author

Gabriel Ursan

Blogger la GabrielUrsan.ro, om de marketing online și dezvoltare într-un grup de companii. Pasionat de online și tehnologie. Soț și tată (de fetiță). Vesel, ambițios, optimist. Apropo, ăsta e linkul meu de afiliere dacă vrei să cumperi ceva. Detalii despre publicitate pe blog găsești aici.

Leave A Response

* Denotes Required Field