Sunt la munte în perioada asta. Până marți nu mai am nici un articol de postat. Dacă scriu ceva înseamnă că mă plictisesc, am timp liber sau mi s-a întâmplat ceva nasol și sunt viu.
Până atunci vă las cu o poveste ciudată de la munte. La final am descoperit un animal adus pe meleagurile noastre pe căi mai puțin ortodoxe. Să vă zic. Plecam acum 8-9 ani la munte. Dacă i se poate spune munte. Am fost în Dobrogea. Eram eu și încă doi băieți. Cristi care are o firmă de service biciclete în Galați acum și Adi, care e prin USA și nu mai știu nimic de el.
Obiectivul nostru era vârful Țuțuiatu din munții Dobrogei. Am mers la pas. Am trecut cu bacul la Galați și am luat maxi-taxi până la Luncavița. Numai că planificarea noastră era ca cea a unei blonde care dorea să ajungă din România la Las Vegas. Pe jos. Aveam la noi vin îmbuteliat, apă, mâncare (+ chestii de pus pe grătar), lanterne de cap, bocanci și alte alea. Dar nu aveam time management.
Ne-a lăsat maxi-taxi la Luncavița și de acolo am luat-o pe jos spre Nifon. Am ajuns în padure. Se făcea noapte de acum. Ca să vedeți planificare. Și mergem. Și mergem.
Ne-am dat seama că nu avem nici o șansă să urcăm pe munte în condițiile astea așa că am început să căutăm un loc de pus cortul. Nimic. Nici o zonă de campare prin zonă. Dacă mă înțelegeți. Așa că ne-am continuat drumul prin desiș. Lanterne de cap pornite, zâmbet pe buze. Hai la deal că la vale e ușor. Noapte, plm.
La un moment dat ne-am decis să campăm oriunde dăm de apă. Și în loc să ținem un drum forestier ne-am aventurat în desiș. Și dăi și trage-te de mână cu oamenii ca să treci mai departe. Greu. Inaccesibil. Mișto. Dar greu. Și ne-am trezit în mijlocul pădurii. Și când zic mijlocul pădurii mă refer că nu mai vedeai nimic din drumul principal. Oameni oricum nu mai văzusem de mult de două ore de mers pe jos încoace. Campăm acolo că n-o fi capăt.
Punem cortul repede că la asta eram experți. Cristi al meu scoate niște pietre pline cu viermi din ăia de apă și încropește un grătar (că la foc viermii mor, nu?). Facem grătar. Mâncăm. Bem un vin. Totul frumos. Urma să mergem pe Țuțuiatu după ce ne odihnim, nu?
Zis și făcut. Ne băgăm în cort osteniți și dăm să adormim. Cristi nu știu ce naiba avea dar luase niște paracetamol înainte. La 3 noaptea auzim focuri de armă. Frate, ziceai că vânează unii cu AK 47. Mă trezesc și le zic calm că sunt vânători. Panică! Adi începe. Frate, dacă ajung gloanțele la noi, dacă nu știu că suntem aici și tot așa. Cristi era drepți. Credea că a visat de la paracetamol. Ba mai mult, voia să ne convingă că și noi am visat la fel.
Nu mai știu cum, dar am adormit înapoi. Toți. Parcă a fost un vis urât. Nu glumesc, se auzeau ca niște împușcături în pădure. Cu rezonanță mare. Ce era(u)? Niște șacali. Da, șacali. La fel ca ăla, Carlos de îi zice. Ne-am interesat ulterior și erau șacali. Latră ca AK 47.
Am aflat și istoricul între timp. În Dobrogea sunt șacali și acum. Sunt inofensivi cu omul. Arată ca niște câini obosiți și nu prea apuci să îi vezi că fug de om ca de naiba. Însă fac zgomot. Apuci să îi auzi nopatea dacă campezi în Dobrogea. #casastiti
Au fost aduși pe cale artificială în Dobrogea cu foarte mulți ani în urmă pentru a rezolva problema rozătoarelor din zonă. S-a crezut că atunci când vine iarna vor muri. Însă n-au murit și s-au adaptat. Iar dacă nu știați, în Dobrogea au trăit șacali de atunci și până acum și vor trăi până la adânci bătrâneți. Pentru că s-au adaptat. Și noaptea latră ca naiba.
Asta e o povestea de-a mea de la munte (orogeneza hercinică, munții din Dobrogea). Eu m-am câcat pe mine la șacali. Acum povestește și tu ceva cu ursul sau cu lupul.
Foarte frumos articolul :) tnx!
Am una cu ursi. Acum câțiva ani , cred ca prin 2007 am campat sălbatic, de fapt am capăt pe albia unui rău lângă alte 5-6 corturi. Chiar făcusem cu toții un țarc pentru a ne proteja.
După o zi de drumeții și băutură, seara ne-am pus pe grătare și petrecere. Pe la doua noaptea am plecat toți din „camping ” spre discoteca din sat. Când ne-am întors aveam cortul sfâșiat (se vedeau gheare) , campusul făcut praf și mâncarea împrăștiata. Ulterior ne-au zis sătenii ca aici ursii sunt agresivi cu oamenii și sunt atrași de mirosul de mâncare. După acea noapte, mereu când campez , urc mâncarea în copac la circa 50 de metri de cort.
Un cumnat de-al meu, patimas pescar amator, a ajuns dis-de dimineata pe malul Prutului la o partida de pescuit somn. pregatit cu toate cele, meticulos aranjate in portbagajul masinii. In ceata si linistea diminetii, dupa ce a luat lacom dese inghitituri zdravene de rachiu pentru a-si mai ostoi frigul, cand s-a luminat bine si a vrut sa ia ceva la micul dejun, a constata ca uitase punga cu mancarea… Dupa cateva ore de foame atroce, a gasit pe jos, niste coji uscate de paine ( de la alti pescari mai aprovizionati) pe care pur si simplu le-a ros…
Cumnatul mi-a povestit de capturile din acea zi, bla-bla…( si m-am indoit de norocul sau) si de ‘pesmetii’ salvatori (asta am crezut-o…)
Gabi, mă amuza tare asta cu time management :))
Mai ții minte drumețiile noastre pe acolo? :)
Eu cand m-am dus in Delta acum cativa ani, un peregrin codalb (stiu ca era asta pentru ca ghidul care ma insotise si care se pricepe la tot felul de chestii, a recunoscut pasarea. Aparent este o specie de soim calator, si se pare ca mai mereu vin prin Dobrogea din cine stie ce motive cand vine sezonul) mi-a furat mancarea de pe gratar. Si mi-a carat si gratarul vre-o cateva zeci de metri . Sper ca s-a fript cioara naibii :))