Cei care au citit până acum câteva cărţi de management şi leadership la viaţa lor au observat că tenta pe care o dau autorii într-un mod mai mult sau mai puţin direct este de a nu te plânge, a nu te victimiza, a nu căuta motive, a nu căuta vinovaţi, etc.

Când zic asta mă refer la autori care vorbesc din propria experienţă, nu la autori care se chinuie să-şi vândă “operele” preluând din scrierile şi experienţa altora. Un exemplu pozitiv potrivit este Jack Welch despre a cărei carte scriam pe scurt şi în acest articol.

Revenind la acest articol, pot spune că vreau să transmit din start un singur lucru:

Nu te plânge!

Nu voi începe cu polologhii şi cu faze expirate de genul “unde unii văd probleme, căştigătorii văd soluţii“, pentru că oricât de adevărate ar fi, văd că mulţi încă nu ţin cont de ele. Nu am să mă chinui să conving pe nimeni de nimic, pentru că nu mă ajută cu nimic. Pe blogul ăsta doar scriu ce îmi place şi cum îmi îmi place. Dacă cineva apreciază, mă bucur nespus şi îmi creşte inima, recunosc. Dacă cineva nu apreciază, nu sufăr absolut deloc.

Cum e cu “plânsetul”?

Îmi place să mă exprim direct, într-un limbaj normal, fără “briz-brizuri” de soprană sau de mare actor în viaţă aşa că n-am să abund cu termeni des uzitaţi în “psihologia contemporană“. Toţi ne plângem într-o anumită măsură. Unii dintre noi se plâng în sinea lor şi merg mai departe fără probleme, alţii doar cred că se plâng în sinea lor şi nu merg mai departe fără probleme, alţii se plâng în public fără menajamente, alţii îţi induc starea de milă fără să se plângă prin cuvinte, iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Ştiţi ce-i interesant? Există atâtea feluri de a ne plânge încât nu le putem cataloga riguros. Atunci când oamenii sunt în faza de apărare, de negare, de “viaţa-i naşpa” şi “lumea-i nedreaptă“, creieraşul nostru drag, frumos şi brăzdat cu plugul pentru crearea de circumvoluţini, găseşte motive mici şi dese pentru a ne simţi mai bine. E firesc, pentru că dacă nu ar face asta mulţi dintre noi nu ar mai putea dormi cu nopţile. Şi aşa există oameni care nu pot dormi cu nopţile când se află într-o situaţie nasoală. Imaginaţi-vă că nu am putea dormi nopţile din cauza unei situaţii care merită “plânsă” o viaţă întreaga. Da, sunt unii care fac şi asta, dar deja trecem în sfera de probleme psihice şi nu vreau să ajung acolo cu acest articol.

În concluzie, e normal să ne plângem sau să ne dorim să ne plângem, dar există doua tipuri de oameni: oameni care îşi fac un stil de viaţă din a se plânge şi oameni care înţeleg cauzele unei situaţii mergând mai departe cu succes. Atenţie: înţeleg cauzele unei situaţii şi merg mai departe cu succes, nu rămân profund frustraţi de cauzele unei situaţii şi au doar impresia că merg mai departe cu mai mult succes, iar că decizia lor le va aduce mult mai mult bine peste noapte (atenţie şi la treaba asta că orice altă situaţie care diferă de cea în care te afli te va păcăli ca fiind mai bună = are grija de tine subconştientul până la o nouă “ciocnire“).

Unii ar mai putea spune că există şi al treilea tip de oameni: cei care îi ascultă mereu pe cei care se plâng şi care reuşesc să le oblojească rănile prin cuvintele frumoase pe care le adresează prietenului în suferinţă. Ăştia sunt cei care în adolescenţă îşi doreau să ajungă mari psihologi pentru că aveau mereu o vorbă bună pentru amicii de prin preajmă şi credeau că reuşesc să-i aducă la sentimente mai bune. Nu. Ăştia sunt la fel ca cei care se plâng numai că se hrănesc cu plânsul celorlaţi în speranţa că atunci când vor simţi să se plângă vor avea la cine. Ajuţi un om dacă îl asculţi pentru că în ziua de azi sunt din ce în ce mai puţini oameni care ascultă cu adevărat, nu doar aud. Nu ajuţi un om dacă îl asculţi şi simpatizezi cu el. Oamenii care se plâng trebuie aduşi cu picioarele pe pământ şi ajutaţi practic. NU faci nimic dacă le dai apă la moară.

Sunt şi oameni deştepţi sau inteligenţi care se plâng (eu fac distincţie mereu între acesti termeni). Aceştia sunt cel mai greu de “consolat“. Nu pentru că sunt suficienţi de deştepţi să ştie deja ce “schemă de psihologie” le aplici. Nu pentru că sunt suficienţi de inteligenţi încât să nu-ţi înghită bullshiturile motivaţionale. Nu. Sunt atât de greu de consolat pentru că origoliul le depăşeşte intelectul, le depăşeşte reţiunea, le depăşeşte limitele. Sunt speriaţi. Nu-i consolez. Îşi merită soarta pentru că dacă adoptă o astfel de atitudine nu se vor lăsa ajutaţi niciodată.

De ce? Logic. Nu au nevoie. Din păcate, vor observa, sau nu vor observa, cum oamenii care au încercat să-i ajute se îndepărtează uşor, uşor de ei până la rupere completă. Vor muri cu gândul că viaţa nu-i corectă şi că întotdeauna a fost de vină altcineva. Ba politicienii de ieri, ba politicienii de azi, ba mama, ba tata, ba fratele sau sora, ba şeful autoritar sau şeful slab care dă la rându-i vina pe alţi şefi mai mari, ba oraşul de baştină, ba concetăţeanul meltean, ba vecinul nesimţit, ba mass media, ba câte şi mai câte. Veste! Nu te aştepta ca viaţa să fie corectă. Am scris deja despre asta la punctul 13. din acest articol.

Întrebarea mea este: merită să ducem o viaţă atât de nefericită? Dacă răspunsul e da, atunci nu te plânge. Dacă răspunsul e nu, atunci nu te plânge. Dacă răspunsul e poate, înseamnă că eşti o persoană atât de nehotărâtă încât vei ajunge să te plângi la un moment dat, dacă nu o faci deja “constructiv” (zici tu). Indiferent de răspuns, cu siguranţă mulţi avem de gândit asupra cantităţii de “plânsete” pe care le putem expune. Eu mă gândesc în fiecare zi la asta.

Şi ca să închei cu un videoclip interesant despre atitudine, schimbare … dezvoltare personală într-un cuvânt, am să vă întreb acelaşi lucru pe care îl întreabă Connie Podesta în filmuleţul de mai jos (eu am să fiu mai scurt şi am să adaptez întrebarea ei):

Dacă trebuie să fie luate nişte decizii grele de concedieri sau promovări, iar managerii care fac asta au de ales între între un om care se plânge şi un om care denotă o atitudine pozitivă şi productivă, ce credeţi că vor alege?

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=bHt75cqgtVU]

Comentarii de genul “oamenii care se plâng nici măcar nu-şi dau seama că fac asta” sunt de prisos. Majoritatea (nu toţi) ştiu că se plâng şi atunci când se plâng şi atunci când nu se plâng.  Ziceam că nu toţi pentru că cei care nu-şi dau seama ori sunt autişti, ori au probleme psihice mai grave. Da, atât de rău realist sunt.

Şi mai reţineţi (asta-i tot de-a mea :)):

Plânsetele şi aspectele negative vor reuşi să fie mereu mai bine “aparent argumentate” decât chestiile constructive şi pozitive. Ştiţi de ce?

Pentru că sunt mulţi. Mult mai mulţi.