Sunt situații în viață când ești trist. E normal. Face parte din natura umană. Dacă ești mereu vesel lumea sare să te catalogheze că ori ești călare pe substanțe, ori ai o problemă cu capul.
Însă nici tristețea veșnică nu e cea mai atrăgătoare chestie. Înțeleg să fii trist uneori pe motive obiective. Shit happens. Însă dacă ești mereu trist ai o problemă. Mare. Poate prima dată nu ține de tine. Poate nici a doua oară.
Dar dacă mereu ești trist, mereu viața e nasoală, mereu e de vină altcineva pentru toate lucrurile urâte care ți se întâmplă numai ție, dă-mi voie să te pun măcar pe gânduri, pentru că problema s-ar putea să fie la tine dacă lucrurile se tot repetă. Toți trecem prin perioade negre sau gri pe care nu le putem evita. După cum spuneam, e normal și firesc. Eu nu sunt genul de om care să creadă în programe de dezvoltare personală gen “Fericirea în 10 pași” sau “Cum să reușești în viață dacă totul a fost greu până acum“. Nu există prostii de genul ăsta predate de oameni cu bani care să-ți fie un exemplu călăuzitor. Oamenii cu bani au treburi mai bune de făcut decât să câștige bani de pe urma credulilor de genul ăsta care vor fi învățați doar cum să vândă mai departe programe educaționale de genul ăsta. No offence.
Fraților, există oameni care trec peste un cancer cu atitudine pozitivă și oameni care se îmbolnăvesc de cancer fiind veșnic triști. Pentru că pur și simplu așa stau lucrurile uneori. Din păcate doar uneori, pentru că există și oameni frumoși care nu scapă de rele oricât de veseli ar fi. Dar există o statistică în zona asta.
Și ca să revenim la subiect, oamenii triști îndepărtează oameni din jurul lor. Nu de puține ori am auzit oameni care se plângeau că cea mai bună prietenă ia scos la o cafea ca să vorbească să se plângă de diverse.
Și acei oameni erau cam săturați de prietenii sau prietenele lor veșnic triste și nemulțumite de viața pe care o au, dar nu luau nici o măsură în sensul ăsta. Rămâneau doar triști. De ce? Pentru că cineva îi asculta. Întrebarea e până când? Până când veșnic trist și nemulțumit fiind te vei trezi fără prietenii care s-au săturat să te audă cum te plângi? Prietenii trebuie să fie lângă tine și la bine și la rău, că de asta sunt prieteni. Dar una e să ai o problemă din când în când și să o discuți cu prietenii, așa cum are tot omul, și alta e să fii veșnic trist. Pentru că de oamenii veșnic triști fug până la urmă până și cei mai empatici și simpatici prieteni.
Asta dacă n-ai apucat deja să-i transformi și pe ei în niște oameni veșnic triști care îți preiau fără să vrea încărcătura negativă și ajung fără să vrea să facă parte din povestea ta de tristețe. Riscuri apar de ambele părți, așa e. Tocmai de asta oamenilor nu le plac oamenii veșnic triști. Pentru că vor fugi de ei cândva.
P.S.: Să nu confundăm tristețea veșnică cu depresia. Depresia e o boală. Depresia e o boală pe care din păcate nu mulți vor să o recunoască. Depresia necesită tratament medicamentos uneori combinat cu tratament psihoterapeutic. Dacă aveți prieteni în zona asta ajutați-i să urmeze tratamentul corespunzător pentru că depresia netratată sau nebăgată în seamă poate naște niște drame care pot fi evitate. Articolul meu face referire doar la veșnic triștii care “se alintă” și uneori ajung la o vârstă în care se întreabă de ce lui “cutare” îi este bine și lui/ei nu. Și sunt mulți. Prea mulți. Și de cele mai multe ori își merită soarta.
Stiti ce am invatat eu cu varsta? Faptul ca nu este bine sa judeci pe nimeni, indiferent cat de clara ti s-ar parea situatia si oricat de indreptatit ai fi. Mereu ma feresc sa dau sentinte. Viata mi-a demonstrat ca nu totdeauna stii “din cate foi este facuta placinta” (o vorba de pe la noi) si nu stii totdeauna toate implicatiile. De multe ori am crezut ca stiu totul, am judecat pe cineva si apoi m-am cait. Lasa mereu un sambure de indoiala atunci cand judeci pe cineva si da-i sansa sa se apere.
Tristi suntem din diverse motive, tristi sintem in anumite situatii, ocazii, momente, tristetea e un sentiment uman si e normal sa fim tristi, e o reactie a organismului pornita de la nivel cerebral, de la cel mai inalt nivel. Ca si sentiment, tristetea ramine in sufletele si inimile noastre, in memorie, doar reactiile exterioare devin mai palide, dar amintirile ramin. Sintem tristi din diverse motive insa putem trece peste tristete, putem sa incercam sa mai si zimbim, pentru ca altfel uitam sa mai imbim, si atunci devenim complet tristi, si asta nu e bine. Un zimbet e binevenit, e ca o raza de soare !
Nu-ți doresc să pierzi un copil cum mi s-a întâmplat mie pentru a descoperi că o astfel de pierdere nu-ți poate aduce zâmbetul pe buze decât dacă ești ipocrit sau nu ai toate țiglele pe casă…
Tu o ai pe Sara Maria dar noi nu o mai avem pe Tania… s-a dus acolo sus și e îngeraș… ar fi împlinit în curând un anișor dacă trăia…
Dacă tu ai putea trece peste așa ceva cu ușurință nu te-aș invidia ci te-aș compătimi cu toate că… https://www.gabrielursan.ro/carcotasii-din-online/
Așa că nu te mai grăbi să judeci după aparențe… poate unii se complac într-o anumită stare patologică dar pe cei mai mulți îî poți lovi când au doar nevoie de o mână întinsă și de un umăr pe care să plângă.
Altfel totul este – Deşertarea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte!
Legat de depresie am exprimat concret la final părerea mea.
Gabi eu cred ca acestia sunt o categorie care pur si simplu se complac si se lamenteaza intr-o situatie care le- a devenit oarecum “confortabila”. E mai simplu sa te plangi dek sa faci realmente ceva . Nici nu stiu daca pot fi numiti cu adevarat” tristi” pt ca asa cum bine ai punctat sunt si oameni care sufera de depresie si care au nevoiede tot aj nostru. Acestia sunt adevaratii “tristi” restul sunt doar plangaciosi. Da se intampla si lucruri nasoale’ si nu putine uneori pt o viata de om ,dar subscriu la ceea ce ai spus ,si anume ca o atitudine pozitiva vindeca chiar si un cancer si nu spun asta din carti. ;)