Un angajator nu comite niciun abuz verificând dacă salariații săi își îndeplinesc atribuțiile profesionale în timpul orelor de lucru, a decis CEDO marţi. Totodată, Curtea arată că un angajator are dreptul să supravegheze comunicațiile purtate pe internet de salariați în timpul orelor de lucru. Sursa: Digi24
În cazul în care nu știtți despre ce e vorba, vă zic eu. Titlul articolului este decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în procesul Bărbulescu vs România care a fost publicată marţi. Văd că se comentează tare treaba asta pe net în urma publicării știrii și, ca de obicei, părerile sunt împărțite. Treaba e simplă.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Omul stătea pe net în interes personal în timpul serviciului de pe computerul de servici care folosea conexiunea la internet a firmei. Mai mult, în regulamentul intern al firmei era stipulat clar că nu ai voie să faci asta. Regulament intern pe care omul respectiv l-a semnat cu bună știință. Firma ia monitorizat activitatea de pe calculator și a observat că angajatul respectiv încalcă o regulă. În urma acestui aspect, firma a renunțat la colaborarea cu respectivul angajat. Omul, în loc să își vadă de treaba lui pentru că a încălcat o regulă a dat firma în judecată. Statul român a dat dreptate angajatorului. Omul nu a fost mulțumit de decizie și a mers mai departe, la CEDO. Marți, CEDO a publicat decizia în care anunță că angajatorul nu a comis un abuz.
Cam astea sunt datele problemei. Bineînțeles, din informațiile care există, că altele nu știu. Discuția e legată de libertate și intimitate la locul de muncă și pe net și va mai degenera.
Părerea mea este că deciziile ambelor curți de justiție sunt corecte. Dacă ești la muncă, iar regulamentul intern spune clar ce nu ai voie să faci, angajatorul te poate da afară fără discuții. Dar, are nevoie de dovezi ca să facă asta. Pentru că dacă îl dai în judecată că te-a dat afară pe nedrept, trebuie să prezinți dovezi. Iar dovezile sunt acele scripturi în care tu vorbeai cu iubita sau cu soția. Nu voia să vadă nimeni ce vorbești, voia doar să demonstreze că ai făcut-o.
A, că a văzut și ce vorbeai este problema ta că nu ai respectat regula. Mai ales când ți se zice clar și semnezi un regulament. Ești major, îți asumi. Vii la o firmă care are anumite regului, îți asumi. Și acum, să fim serioși, toată lumea o arde pe Facebook și angajatorii mai închid ochii. Dar omul ăsta cred că o freca maxim pe rețelele sociale de ăștia nu au mai putut și l-au dat afară (e o supoziție, nu am dovezi). Vorbim de realitate, nu de idealuri. Știm toți cum merge treaba. Revenind la intimitate. Mai ales că vedeam oameni care spuneau pe net ”Vai, cu cât o să suportăm mai mult să fim călcați pe cap o să ne ia ăștia libertatea la muncă și pe net.” Nu e chiar așa. Când te duci la muncă ai niște reguli și niște înțelegeri. De asta ești plătit. Angajatorul are dreptul să-ți interzică anumite chestii atâta vreme cât nu sunt abuzive (de exmplu mersul la baie, pauza de masă și tot ceea ne mai apără – drepturile omului). Interzicerea dreptului de a folosi mijloacele fixe și mobile ale companiei în interes personal nu e abuzivă.
Cu atât mai mult în condițiile în care mi se zice clar: ”Frate, nu face asta că ți-o iei.” Eu fac asta, mi-o iau și tot eu sunt ofuscat că s-au uitat la mine când am făcut-o. E ca și cum vine unu și îmi zice: ”Frate, nu face sex la muncă că te dăm afară.” Apoi mă dă afară și eu mă oftic că m-au filmat. Păi cum mama mă-sii să-mi demonstreze că am folosit computerul în interes personal sau că am făcut sex la muncă decât prin mijloace de urmărire, nu? Că altfel pot să mă duc la el și să-i zic: ”Ce vrei mă fraiere, ai vreo dovadă?”. Iar treaba cu libertatea și intimitatea să nu fie înțelese greșit. Libertatea ta se termină atunci când o încalci pe a mea și invers. Asta e libertatea într-un stat democratic. Intimitatea? E cam la fel.
Tu vii cu prietena la mine acasă și începeți să faceți ceva pe canapeaua mea. Și apoi vă ofticați că n-am plecat din cameră și că nu vă las. Mergeți fraților pe canapelele voastre. Adică, folosiți telefoanele, laptopurile și tabletele voastre personale, cu netul vostru, că acolo nu vă urmărește nimeni de la firma care a zis că vă dă afară dacă folosiți mijloacele fixe și mobile în interes personal. Că dacă vă urmărește pe resursele personale, da e abuz mare. Iar exemplele pot continua. E ca și cum Vasile care dă la sapă este verificat de șef să vadă cum sapă șanțul. Numai că în timpul ăsta vorbește pe speaker cu un prieten (că așa vorbește Vasile și la mall și în parc și peste tot – așa vrea el). Și aude toată lumea ce vorbește, inclusiv șeful. Poate Vasile să dea în judecată firma pentru care lucrează că șeful la dat afară pe baza conversației auzite ce face dovada faptului că încălca un regulament intern? Poate. Dar nu va câștiga.
Mai circulă pe net și faza: ”Dar eu care eram la capătul celălalt al conversației și eram pe calculatorul de acasă nu pot da în judecată compania care monitoriza discuțiile prietenului meu care încălca regulamentul intern frecând-o cu mine pe net?”. Ba da, poți. Dar nu vei câștiga. Eu zic să-ți dai mai degrabă în judecată prietenul. El te-a expus. Compania nu te putea urmări dacă nu te expunea el. Imaginează-ți că prietenul era la un calculator public virusat și că a bifat niște termeni și condiții înainte de a folosi internetul pe acel calculator (un regulament intern, cum ar veni). Dai în judecată? Pe cine? Mai bine te superi pe prietenul tău și îi zici: ”De ce vorbești mă din astea cu mine când ție ți s-a zis că te dă afară dacă faci asta, adică deduci implicit că ești și monitorizat, nu?” sau ”De ce dai click pe toate rahaturile și îmi dai viruși pe Facebook care îmi dau tag?”. :)
Multă vorbă pentru o chestie simplă, dar am vrut să acopăr toate elementele pe care un om normal la cap le-ar înțelege într-o discuție normală. Că vor fi unii fixați pe a lor cu intimitatea și libertatea, e normal. Nu putem fi de acord toți cu aceeași chestie. Din discuții apare evoluția. Totuși, înainte de a comenta, merită citit tot articolul.
E ca și la folosirea mașinii de serviciu în interes personal…