În primul rând vreau să vă spun că fac parte din generația cu cheia la gât. Deci nu vorbesc în necunoștință de cauză.
Astăzi am citit un articol în Adevărul pe care din păcate nu-l mai găsesc. Dacă îl voi găsi sigur fac update cu link către el. Un articol bun, în care autorul povestea cu o tentă ironică cum noi, cei din generația cu cheia la gât, am supraviețuit fără telefon, fără să-i fie cuiva frică că ne calcă mașina cât jucăm mingea în stradă, fără să facă cineva o tragedie din faptul că ne-am rupt un pic capul când am căzut dintr-un copac la cules de gorgoaze, iar exemplele pot continua. Sunt de acord și e foarte corect. Mulți probabil vă regăsiți în situația asta și vă gândiți cu melancolie la “vai, ce frumos era pe vremea noastră” cu toate că atunci când erați copii spuneați “vai, niciodată n-am să ajung ca ăsta care tot povestește ce frumos era pe vremea lui“. I don’t blame you. Și eu o fac uneori.
Însă nu merită să facem o adevărată melancolie forțată din asta. Că vremurile sunt mai rele pentru cum am privi noi copilăria acum, nu înseamnă că sunt la fel de rele pentru cei care privesc copilăria astăzi din postura de copil. “Of, nu va mai fi niciodată ce a fost!” Normal că nu va mai fi niciodată ce a fost. Lucrurile pot să evolueze pe unele direcții sau sa “inevolueze” pe alte direcții.
Cert este că lucrurile se schimbă și se vor schimba întotdeauna. Dacă nu ești pregătit să accepți că lucrurile se schimbă și să faci ceva în sensul ăsta ieșind măcar un pic din zona de confort (se numește flexibilitate, se numește adaptare)… fii pregătit până la moarte să locuiești în aceeași casă, să conduci aceeași mașină, să te cerți pe pensie și vechime, să mori într-o Românie mereu nefericită.
De ce am supraviețuit, noi, membrii generației cu cheia la gât? Răspunsul e chiar la cei care aduc o odă generației cu cheia la gât! Pentru că erau alte vremuri. Le-am trăit așa cum erau și era normal ca să supraviețuiești fără toate cele existente azi. Simplu. Pentru că nu existau. Argumente: da, ne jucam cu mingea pe stradă și strigam “Vezi că vine mașina!” pentru că măcar 2 minute de joacă legate tot aveam = erau mult mai puține mașini; da, veneam și băteam la ușă la prieteni și ziceam “Mama lu’ Mircea, îl lăsați pe Mircea afară?” pentru că nu aveam altă soluție = nu existau telefoane mobile; da, spărgeam stopurile pe frână la mașini cu mingea în parcare pentru că nu aveam unde juca = nu erau terenuri de fotbal pe care să le închiriezi. Iar exemplele pot continua. Mă bazez pe comentariile voastre la acest articol. Chiar vreau să aflu ce a însemnat pentru voi generația cu cheia la gât, cu exemple clare. Cert este că a fost frumos – recunosc că nici eu n-aș da copilăria din ziua de azi pe copilăria trăită de mine. Nu aș schimba absolut nimic.
Însă hai să nu facem din generația cu cheia la gât o tradiție cu care vom muri în gând povestind celor mai tineri, copiilor și nepoților cât de fain era pe vremea noastră și că internetul, jocurile pe calculator, rețelele de socializare și multe alte unelte “diavolești” au stricat totul. Armele nu ucid, oamenii ucid. Internetul nu ne face copiii mai sedentari, noi părinții (am o fetiță frumoasă de un 1 an și 7 luni, deci nu zic asta fără să am copii) ne facem copiii să fie mai sedentari și apoi dăm vina pe internet. Vremurile de astăzi nu sunt vremurile de astăzi pentru că așa sunt, sunt vremurile de astăzi pentru că așa le facem noi să fie.
În concluzie, generația cu cheia la gât este un subiect bun de discutat la o bere în off-line. Cu mare drag aș intra într-o discuție de genul ăsta. Dar hai să nu dramatizăm și să nu facem melancolii forțate pe treaba asta. Din trecut învățăm, în prezent aplicăm. Iar în viitor suntem și mai buni dacă rezumăm tot ce ne reprezintă la rezultate obținute ori prin competență, ori prin experiență, ori prin ambele… nu prin vechime și atât sau prin “gâsca care trece prin viață așa cum trece prin apă” – legat de ce vorbeam acum 2 zile cu un prieten pe Facebook (care probabil va și lăsa la prima oră un comentariu la acest articol pentru că suntem cam de aceeași părere).
Imi aduc aminte prin 1988, am facut rost de un cablu lung care l-am intins de la scara 3 pana la scara 1 a blocului la un prieten bun. Facusem un interfon cu galene luate de la tefoane publice prin care vorbeam gratis ore in sir. Telefonul de casa era foarte scump chiar si pentru a suna vecinul. Mai tarziu am mai conectat un cablu si la prietenul de la etajul 5. Acum ne puteam suna unul pe altul, chiar vorbeam toti trei. Aveam vre-o 13 ani si descoperisem o mini retea de socializare. Intr-adevar ieseam afara la fotbal si cu bicicletele, dar asta numai pentru ca nu aveam ce face in casa cand toti prietenii erau afara. Nu aveam voie sa mergem la prieteni acasa, si nici prietenii nu aveau voie la mine acasa daca parintii nu erau prezenti (uneori nici cu parintii).
Acum stau si ma gandesc daca mi-ar fi placut mai mult o copilarie pe calculator, tablete, console, telefoane si TV. Ma bucur enorm ca am posibilitatea sa ofer copiilor mei ceea ce nu am avut eu dar sigur mi-as fi dorit. Este uimitor la cata informatie sunt expusi copiii din ziua de azi si ce stiam noi la varsta lor. Nici eu nu le-as dorii copiilor mei o copilarie “improvizata” (cum s-a zis intr-un comentariu mai sus).
Frumos articolul, si ma regasesc in generatia cu cheia de gat.
Subscriu la cele de mai sus. Nu regret nimic din copilaria mea pe care o consider plina ne clipe minunate in ciuda unor lipsuri pe care am avut puterea si inocenta sa le ignoram. In plus tot ceea ce nu te omoara te face mai puternic. Daca ar fi sa-mi retraiesc copilaria nu as scimba mare lucru.
Si eu fac parte din aceasta generatie cu cheia la gat si ma uit cu tristete la copii zilelor noastre ca nu stiu sa se joace si stau ore in sir in fata calculatoarelor…numai stiu o “v.ati ascuns / ciocolata / somatelea” si multe altele…una din amintirile pe care le am cu vecinii mei de bloc care acum sunt la facultate ca si mine este aceea ca organizam concursuri de intreceri cu premii si aduceam din casa tot felul de obiecte pe care le imparteam pe categorii si in functie de cati participanti erau la intrecere atatea premii faceam….Gabi nici eu nu as schimba nimic am avut o copilarie de poveste…oricand as da timpul inapoi… as da orice sa fiu lipsita de grija ca in acele vremuri… multumim pentru articol, mi.a trezit multe amintiri. Tine.o tot asa…succes in continuare :-*
Puteai să simți lipsa la multe, chiar dacă nu le regăseai în magazine. Cine nu știa de video playere? De magnetofoane? De reviste (chiar și un Playboy acolo…) aduse din afară și distribuite clandestin? De revistele Pif și Rahan pentru care dădeam orice, de gumele de mestecat de la unguri, săpunuri parfumate, țigări fine…cum să nu fi avut habar?
O mătusă de-a mea lucra la cel mai mare hotel din Baia Mare, veneau străini…iar ea culegea cutiile de 7UP, Canada Dry și Sprite, iar eu le colecționam, înghițeam în sec, nu știam ce gust au. Le miroseam prin gaura de la cheiță, încercând să-mi dau seama ce putea fi în ele.
Cine avea minge de piele (celebrele mingi ”artex”) era baștan. 99,99% din copii aveai mingi de plastic de 8 lei, alea de 16 lei deja erau lux.
Cum să nu fi resimțit lipsurile?
Copiii din occident deja primeau sub brad console Nintendo NES, noi știam doar că ăia primesc ceva cu ce se pot juca pe televizor, dar noi încă așteptam albumul duminical la TV să vedem un episod de Tom și Jerry.
Aveau ai mei o bancnotă de un Dolar…mă uitam la ea ca la filme străine. La fel mă uitam la casetofoanele din Shopuri, unde omul de rând nu avea acces (deținerea de valută era strict interzisă), la cafele, ceasuri frumoase etc.
Lipsuri mai erau ca plecatul peste graniță. Tatăl meu de două ori a încercat să fugă peste graniță, de fiecare dată a avut ghinion: a fost prins, bătut până n-a mai stat pe picioare, tuns zero și urmărit în oraș de o Volgă neagră. Muream de rușine, vecinii credeau că a fost la pușcărie…
Iar eu mă uitam în celebrul Atlas de la orele de geografie la țările din Occident și visam cu ochii deschiți la cum arată oare țările alea, cum arată oamenii, ce fac ei în fiecare zi…
Blestemate fie vremurile alea!
Cred ca depinde de cum vezi lucrurile. Fara suparare, dar daca mereu te vei uita la capra vecinului care crezi ca e mai grasa decat a ta, vei fi constant nemultumit. Mie nu-mi aduc aminte sa-mi fi lipsit fizic sau sa simt lipsa teoretica a nimic: nici video-playerul (e drept, al vecinei. dar beneficiam de el, asa ca nu ne deranja ca nu e proprietate personala.), nici revistele (la fel, imprumutate de la vecini si prieteni), nici dulciurile (oras-port – o groaza de prieteni si rude vaporeni = multe dulciuri pe care le imparteam cu toti prietenii), nici jocurile de care nu am auzit niciodata ca ar exista, nici plecatul peste granita (tatal meu pleca in interes de serviciu o data la 3-4 luni din tara. e drept, cu “coada”, dar nu a avut absolut niciodata probleme, chit ca a refuzat constant sa se inroleze in Securitate). Mingile de plastic de 8 lei erau absolut geniale. Niciodata nu m-am gandit ca o minge de piele ar fi fost mai faina decat mingea mea.
Oi fi fost eu mai fericita, dar toti copiii din jurul meu erau la fel, nimeni nu se plangea de lipsuri. Ce-i drept, am si fost invatati sa apreciem ceea ce avem si sa nu ne plangem de ceea ce nu avem.
N-are rost. Vorbim două limbi diferite.
Foarte posibil, e diferenta de 8 ani si juma’ de tara intre noi. Si de mentalitate, clar. Eu doar raspundeam la replica ta care se leaga tangential de ce am scris eu. Ca asa-i frumos.
8 ani jumate în favoarea/defavoarea cui? :)
Ca să știu cum discutăm.
Că eu de exemplu sunt cu 10 ani mai mare decât autorul blogului, deci mai multă experiență din perioada ”cu cheia la gât”, iar dacă tu cu încă 8 ani de mine…altfel discutăm.
Dacă mai tânără…la fel.
Eu nu m-am plâns, cum tu greșit ai interpretat, că vai ce greu mi-a fost MIE și numai MIE. Eu ”înjuram” regimul care atât mie cât și altor copii le-a furat copilăria, ne-a îngrădit-o și ne-a ținut de la mic la mare în întuneric.
Acuma sigur, nici noi n-am stat cu mâinile în sân și a agățat și tata o antenă pe bloc să prindem vecinii, și ai mei au avut relații, fiecare s-a descurcat cum a putut. Unii mai mult, alții mai puțin.
Dar per total, a fost o perioadă întunecată pentru toată lumea. Toată lumea care nu avea părinți securiști și activiști de partid, evident.
Și deși eu personal am avut o copilărie fericită, fără lipsuri majore (să nu pot să mă duc la școală, de exemplu), nu mă poate face să uit toate cele enumerate deja mai sus. Și mai ales după ce-am crescut și am aflat în ce condiții eram noi față de alții…și ce-am pierdut…păi să nu mă ia toți dracii?
Că dacă toată lumea era ca noi, da…asta e, asta era lumea.
Dar noi eram ținuți forțat în întuneric și privați de niște lucruri care în alte lumi civilizate erau absolut normale.
Lumea evolua în jurul nostru, iar noi eram duși la defilare de 1 Mai și 23 August.
Și e firesc ca și așa, la ani distanță, să-mi doresc să fi avut parte de mai mult, să nu fi trăit în epoca aia sau chiar în țara asta. Pentru că alături de mine au suferit și alții.
Și dacă eu am avut o portocală de Crăciun, alții n-au avut nici atât. Noi aveam radio cu pick-up, alți vecini n-aveau decât radio simplu.
Deci despre asta vorbeam eu. Despre nenorocirea generală, nu despre starea de bine a câtorva așa…rarefiați, precum insulițele din Oceanul Pacific.
Cu 8 ani mai putin, in favoarea/defavoarea nimanui. Cu cine ne comparam? Cu Vestul? De ce? Hai sa ne comparam cu tari de calibrul nostru, din punct de vedere evolutiv, avand in vedere conditiile geopolitice, mai bine. Niciodata nu m-am comparat cu Europa de Vest sau America pentru simplul motiv ca oamenii de acolo au evoluat intr-un ritm mult mai alert decat restul lumii, fiind sustinuti de pozitionarea geografica si geopolitica din vremurile respective. Intram in niste dezbateri care nu-si au locul aici. Ideea mea, pe care incerc sa i-o prezint si copilului meu, e asa: nu te compara decat cu egalii tai. Preferabil, nu te compara cu nimeni. Daca vreau sa cresc, o sa cresc pentru ca vreau, nu pentru ca trebuie sa ma “bat” cu altii. Nu-mi doresc sa te conving de nimic si nici sa ma validez pe mine. Eu am comparat experienta mea cu a ta, pentru diversitate. E posibil sa fie si oameni care nu au trait deloc in comunism si sa isi formeze o pre-parere pe baza a ce citesc.
Nici eu nu am purtat cheia la gât, nici nu aveam așa de multe, noi fiind o familie numeroasă cu 7 membri. Mereu era cineva acasă, ba unul dintre părinți (care lucrau în 3 ture), ba una dintre surori (noi fiind 5 :) ), sau mergeam la mamaia, care locuia pe aceeași stradă cu noi…
Părerea mea cu privire la nostalgia celor din generația cu cheia la gât e că aceasta ține de „nostalgie” la modul general, cea legată de propria copilărie. Cei care sunt copii acum vor spune peste 20 de ani că au făcut parte din generația „…” și ce bine a mai fost! Mă rog…
Nu am astfel de nostalgii, cred că mai ține și de felul omului, și de experiența trăită. La noi în familie nu s-a pus niciodată problema în felul acesta, nu pentru că nu am purtat cheia la gât, ci pentru că „a fost greu”. Dacă pentru unii cheia la gât a reprezentat „cheia libertății”, pentru că puteau umbla brambura cât părinții nu erau acasă, pentru noi cheia de gât reprezenta incapacitatea de a avea grijă de cheie. Nu am avut niciodată mai mult de 3 chei în familie, iar dacă pierdeam una (noi, copiii, o pierdeam, bineînțeles!), părinții ne certau și ne amenințau cu „am să ți-o leg de gât, dacă nu ești în stare să ai grijă de ea!” Așa că aveam grijă de cheie „ca oamenii mari”, păstrând-o în buzunar. Așa era la noi…
Spuneam că nu am nostalgia după copilăria cu cheia la gât pentru că „a fost greu”. Pentru mine, a avea „cheia la gât” însemna că ajungeam prima acasă, că trebuia să am grijă de surorile mai mici, că trebuia să fac curățenie și să așez masa, că trebuia să fac focul, că trebuia să verific temele etc. Însemna să preiau rândul la lapte, să merg la alimentară după rație și să am maaare grijă de cartela de pâine. Aveam și responsabilitatea de a-mi face temele, și voiam să le fac bine, căci țineam să fiu premiantă. Perioada „cu cheia la gât” nu-mi trezește amintiri frumoase…
Îmi amintesc că prin clasa a III-a am mers la Sulina într-o excursie de o zi, cei mai buni 3 copii din clasă mergeau gratis; se organiza la nivelul școlii. Mama mi-a dat la plecare 10 lei și mi-a spus să am mare grijă de ei, să nu-i pierd, și să-mi cumpăr ce vreau eu din ei. Mă simțeam ca în al nouălea cer! Bani cu care puteam face ce voiam eu!!! Știți ce am făcut cu ei? Am reușit să cumpăr un pachet de gumă, din acea în formă de țigaretă. Atât! Altceva nu aveau la magazin… M-am întors cu banii acasă… Aveam 9 ani și nu înțelegeam de ce e normal să fie un magazin întreg gooool…
Nu am știut niciodată că faci parte dintr-o familie așa numeroasă. Acum îmi explic de fapt de ce reușești să fii atât de altruistă și să lupți pentru cazuri nobile fără nici un fel de reținere – ai fost învățată de mică să împarți – felicitări!
Corect, generatia noastra a functionat conform cu ce-a primit in vremea aceea. E mult sa spui ca a compensat lipsurile, pentru ca nu erau vazute ca lipsuri in vremea aia (tablete si telefoane?? are you kidding me? nici macar nu se auzise de asa ceva.) Am trait, ne-am hranit, ne-am jucat, ne-am integrat in societate conform cu ce “ne-a dat” societatea din vremea aia. E cel putin ciudat sa compari si sa faci judecati de valoare. Fiecare generatie primeste alt mediu, in functie de evolutia vremii sale. Si noi, cei din generatia veche, suntem obligati sa tinem pasul. Si, ganditi-va, noi avem doar o “epoca” de recuperat, dar parintii nostri, care ne cresc, mai mult sau mai putin copiii, au de recuperat doua. Si nu e usor. De aici conflictul, obligatoriu din punct de vedere sociologic, dintre generatii.
Exact! Nu avei cum să-ți dai seama de anumite lipsuri pentru că nu prea existau anumite opțiuni.
Copilaria poate fi fericita daca un copil traieste intr-o familie echilibrata si i se ofera dragoste, in familie i se asigura baza morala si spirituala, asta in primul rand. Mediul familial conteaza indiferent de perioada istorica in care traieste copilul.
In al doilea rand, conteaza partea materiala si aici sunt de acord, copiii de astazi sunt norocosi, familiaritatea cu noua tehnologie le dezvolta mintea, pentru dezvoltarea fizica exista sporturi, pentru comunicarea sociala exista gradinita si scoala si alte activitati extra.
Dupa parerea mea, tehnologia e singura diferenta intre generatii.
Copiii de astazi au un orizont mai larg si se vede in modul in care stiu sa puna intrebari, cum raspund si cum rationeaza. Asa mi se pare mie, ca sunt mult mai maturi in gandire si nu sunt deloc timizi.
Am prieteni cu nepoti si de fiecare data raman uimita cand vorbesc cu ei.
Eu am copii de varsta autorului articolului si ei imi spun ca le-ar fi placut sa-si fi trait copilaria in conditiile actuale.
Felicitari pentru articol.
Mulțumesc mult Ioana! Îmi place foarte mult ce ai spus: “Mediul familial contează indiferent de perioada istorică în care trăiește copilul.”
Nici măcar anii ’90 nu se pot compara cu anii 2000. Vremurile se schimbă așa de repede, încât 10 ani par 1 an. E drept, avem și vârsta la care timpul se comprimă.
Eu aveam 10 ani când tu te-ai născut, eu am prins perioada bună a comunismului, când erau de toate. Apoi nu mai era nimic.
Am prins perioada (și la modul conștient, nu că eram doar născut) în care pâinea se dădea pe cartelă, seara după o anumită oră nu mai aveai voie să ieși pe stradă, îmi scriam temele la lumina lumânării că nea Nicu ne lua curentul, vedeam portocale numai de Crăciun (și și atunci o bucată, nu cumva să ne săturăm sau să ne meargă apoi burtica), perioadă în care magazinele erau goale, uleiul/făina /zahărul se dădea la rație cu buletinul (nu odată mergeam la alimentară după ele) sau am stat la rând la lapte la 5 dimineața că ai mei mergeau la lucru și preluam eu locul la rând.
Degeaba puteai trece strada în diagoonală de puține mașini ce erau, degeaba ne jucam cu o minge de plastic până nu o mai vedeam de întuneric, degeaba multe.
Desene animate erau o dată pe săptămână cinci minute. Dacă nu uitam să urcăm în casă de la fotbal. Dacă uitam…noapte bună.
Deci să nu o mai lungesc, au fost și foarte multe regrete. Comunismul ne-a “daruit” o copilărie pe care per total nu i-o doresc niciunui copil.
Au trecut pe lângă noi niște ani pe care nu-i mai putem aduce înapoi niciodată. Am fi putut avea parte de mult mai multe lucruri frumoase. Eram închiși practic într-o pușcărie și trăim doar cu iluzia că atunci noi ne-am fi jucat mai “sanatos”.
Fals. Ne-am jucat improvizat. Am umplut mereu goluri, lipsuri.
Dacă aveam telefoane, internet, console, și noi făceam la fel ca cei de azi.
Și mă uit la nivelul copiilor mei, și mă gândesc ce știam eu să fac la aceeași vârstă. Nu se compară…
Foarte bine ai punctat unele aspecte. Mulțumesc mult pentru intervenție. Așa este, uitasem de desenele animate cu porția…
Articolul de care vorbeesti circula intr-o forma sau alta de ani de zile doar ca zilele trecute s-a gasit cineva sa-l posteze ca articol pe ZF parca sau Adevarul daca zici tu si eu citind am avut un deja-vu in sensul ca daca nu sunt aceleasi cuvinte macar aceleasi idei le-am citit cu ani in urma repetate constant…
Eu n-am nostalgia generatiei cu cheia la gat pentru ca eu, paradoxal n-am avut niciodata cheia la gat: la noi statea tot timpul usa descuiata sau atunci cand chiar era usa incuiata gaseam cheia sub pres :)
Deja vorbim de o altă generație: generația cu cheia sub preș :) Ai dreptate, pe Ziarul Financiar era – îl caut acuș.
Bun subiect ti-ai ales. Si eu fac parte din generatia cu cheia de gat si am avut o copilarie in care ma cataram in copaci, jucam tara,tata, vrem ostasi, ne bateam cu sabii de sarma, ascultam povesti la pick-up si trageam cu cornete. Si a fost frumos! Dar cine poate spune ca acum copilaria nu este frumoasa? Ar trebui sa-i intrebam pe copii, sa vedem ei ce cred. Pentru ca acum au mai multe jucarii fantastice, role, tablete, locuri de joaca,acum avem posibilitatea de a calatori si de a vedea mult mai multe, internetul e o lume in sine. Eu cred ca fiecare generatie are parte de o copilarie frumoasa daca indeplineste conditiile minime de supravietuire: o familie iubitoare, mancare pe masa, dorinta de a vedea si de a cutreiera lumea.\
Sper sa reusesc sa-i insuflu baietelului meu de 2 ani jumate dorinta de a exploata minunile naturii, lumea virtuala, locuri noi, de a fi independent si activ!
Frumos comentariu Mihaela! Îți mulțumesc că ai trecut pe aici și ai lăsat un gând bun. Se pare că ai citit tot articolul și că suntem pe aceeași lungime de undă ;)