Îmi pare rău că nu pot să ajut mai mulți oameni

Zilele trecute am scris o postare prin care spuneam că donez ceva. Un căruț pentru copii și un scaun auto. Eu sunt foarte sensibil, recunosc, când e vorba de copii.

Mă rog, donația nu a fost una mare. Îmi place să fac bine când pot. Ideea e că am primit aproape o sută de mesaje. Majoritatea oamenilor meritau să primească acele lucruri. Numai că am avut doar două. E nasol să știi că ești neputicios când afli, de fapt, că zeci de oameni ar fi putut beneficia de pe urma ta.

Mi-aș fi dorit să am 100 de cărucioare pentru copii de oferit. Am cunoscut povești care meritau ajutate. Am văzut poze cu niște copilași drăguți care puteau să se bucure de ceea ce ofeream eu. Pe de o parte mă bucur că am put ajuta așa cum am putut. Pe de o parte îmi pare rău că nu am putut ajuta mai mulți oameni. Nu mi-am dat seama inițial de postarea mea. Dar în urma ei am aflat o grămadă de cazuri. Mame în cărucior sau copii cu diverse probleme. Aș fi vrut să-i ajut pe toți.

Dar n-am putut. E un sentiment destul de nasol. Să fii neputincios în fața unor cazuri. Tocmai de aceea merită ca cei care pot dona să se dezvolte, să câștige mai mult, ca să poată dona.

Lumea poate deveni un loc mai bun când poți să dai și altora ceva. Mai ales unor copii. Copii care n-au nici o vină că s-au născut în familii care nu le pot oferi ce le trebuie. Și nu din cauza lor, ci din cauza sistemului sau pur și simplu a neșansei. S-ar putea ca un copil pe care îl ajut să fie membru SMURD la un moment dat și să îmi salveze viața.

Să continue peste protocoalele de resuscitare să aplice protocolul de resuscitare și în minutul 46 sau 47 să-mi ofere un suflu de a continua viața pe pământul ăsta. Sau să mă opereze de cancer când alții îmi mai dădeau câteva săptămâni de trăit. Copiii de azi sunt viitorul de mâine și merită să avem grijă de ei. Măcar să se bucure de ce nu ne-am bucurat noi. Pentru că în final la asta se rezumă viața. Să faci lucuri care să facă să crească iarba în urma ta. Și la propriu și la figurat. Politicienii de azi nu înțeleg asta. Ei vor doar să fie cei mai bogați din cimitir. Dar noi venim din urmă. Pentru că, în final, viața-i doar un drum spre moarte. Important e să fie frumos. Da, e al naibii de important să fie un drum frumos în care să ajutăm.