Pornesc acest articol citind pe antidotul.ro că un mare hocheist gălățean pe nume Cătălin Geru a fost găsit lucrând în Carrefour, mai exact aranjând marfa pe rafturi. Ok, foarte frumos. Un om care muncește. Dacă aș rămâne în pielea goală și eu aș face la fel (adică să muncesc orice) pentru că am un copil de crescut, am rate, am responsabilități… nu mi-aș permite să nu muncesc atâta vreme cât sunt sănătos și pot să o fac.
Multă lume a sărit ofuscată prin comentariile de la acel articol cum că nu se poate așa ceva și că statul e de vină, ca de obicei. Din punctul meu de vedere nu e de vină nimeni – viața poate lua diverse întorsături, iar noi trebuie să fim flexibili și să facem față la schimbare chiar dacă nu e deloc ușor. Omul are o familie de întreținut și nu așteaptă acum jobul visurilor sale sperând că îi va pica din cer. Eu am tot respectul pentru atitudinea responsabilă a unor astfel de oameni precum hocheistul Cătălin Geru. Recunosc că el chiar este cineva pe lângă mulți alții care doar se cred cineva. Nu sunt microbist, deci nu îl știam pe Cătălin Geru până să citesc despre el pe antidotul.ro, însă el poate fi un bun exemplu pentru cei care se plâng că nu găsesc să se angajeze.
În timp, mi-am dat seama că cei care se plâng că nu găsesc un loc de muncă nu se plâng de fapt că nu găsesc un loc de muncă, ci se plâng că nu găsesc un loc de muncă așa cum au visat.
Și iată ca timpul trece, dar leafa nu merge. Și odată cu trecerea timpului cresc pretențiile, cresc nevoile, crește gradul de depresie, crește numărul de asistați social.
Dacă nu ai un job, caută-ți unul, dar caută-ți cu simț de răspundere nu la vrăjeală gen “am mai aplicat și eu niște CV-uri pe acolo, dar nu mă caută nimeni”. Ca să fac o paranteză, poate articolul în care am scris cum să faci un CV bun pentru un job entry level e de ajutor – îl puteți citi aici. Dacă nu găsești ceva care să-ți placă cu adevărat sau să-ți aducă cel puțin o mie de euro lunar așa cum ai sperat, reevaluează-te un pic și stabilește-ți din nou obiectivele, dar un pic mai realist. Nu sta. Îți recomand să muncești. Muncește. Muncește orice crezi că ai putea face bine, chiar dacă nu-ți place 100%. De asta se cheamă muncă, pentru că sunt și elemente care nu-ți plac. De preferat cât mai puține (și în jobul visurilor tale vei găsi elemente care nu-ți plac, dar mai puține). De asta se numește muncă și nu hobby, pentru că altfel trebuia să plătești tu pentru hobby-ul tău, nu să fii plătit.
Eu am început în câmpul muncii cu 300 lei pe lună în condițiile în care alt coleg pe un job similar avea 500 lei. A fost frustrant, dar asta nu m-a oprit să-mi fac jobul excelent. Pentru că despre pasiunea de a face un job este vorba indiferent că ești femeie de serviciu sau director de vânzări.
Este al naibii de important pentru cei din jur ca fiecare om să-și facă treaba la muncă excelent. Unii chiar nu își dau seama de cât de important e jobul lor pentru semenii lor. Respect o femeie de serviciu care lasă lună în urma ei, nu una care face curat la futu-i mă-sa doar pentru că are un job pe care ea îl consideră rușinos sau prea low pentru ea.
E despre cultura muncii care e general valabilă: dacă ești un mic frecangiu la o firmă mică de provincie și nu îți bați capul cu calitatea muncii și rezultatelor tale, să nu crezi că vei rupe norii într-o multinațională. Vei muri nefericit și frustrat că n-ai avut noroc, că n-ai avut pile sau relații, că n-ai avut părinți bogați, că n-ai avut ocazii, că ai fost bolnav când erai mic etc. De fapt, te-ai considerat mereu prea bun pentru ce faci și de asta nu ai dat 100%. Abia după ce te vei obișnui să dai 100% vei observa că viața ta se schimbă în bine.
Nu te condamn. Am fost și eu pe acolo în anumite momente de slăbiciune. Important e să te miști, nu să stai pe loc. Pentru că doar dacă te miști poți să o iei într-o anumită direcție sau nu. Important e să pleci de pe loc. Pentru că virajele către direcțiile mult visate se iau doar din mers. Teleportarea nu s-a inventat încă.
Haideți să nu mai fim atât de ipocriți. Haideți să lăsăm falsitatea la o parte. Vorba asta ,,Să muncești nu este o rușine” exprimă atâta falsitate încât n-ai cum să nu recurgi la fapte reprobabile. Munca este un lucru josnic. Implică un stăpân și mie nu-mi plac stăpânii. Am alergie la ei. Este de-a dreptul josnic să fii mânat și adunat de cineva, indiferent de cum a ajuns la stadiul ăla. Eu sunt o persoană care suferă din cauza asta. Nu-mi permite conștiința. Nu am reușit niciodată să trec peste așa ceva. Sufăr de complexul ăsta. Nu vreau un șef, dar nici nu pot să fiu șeful cuiva. Sunt prins la mijloc și nu pot să ies. Prefer să mor de foame, să fiu executat, decât să știu că muncesc și mai ales să fiu mânat și adunat de cineva. Bineînțeles, asta tot în dezavantajul altora ar rămâne.
Am toata stima si respectul pentru cei care muncesc – pe mult sau putin e cu totul alta discutie. Important este ca ei muncesc si nu se ascund sub masca lasa a protectiei sociale sau a unor activitati subventionate nemeritat din banii publici. Faptul ca un actor, artist sau sportiv ajunge sa puna marfa pe raft intr-un market este un indicator al societatii in care traieste. Nu situatia lui trebuie analizata, ci situatia societatii care nu i-a putut un venit suficient pentru a supravetui (nu – pentru a trai) din practicarea acelei meserii. De exemplu, in Focsani sunt multi care se plang ca trupa de teatru locala supravetuieste de pe o zi pe alta, dar sala e cam goala cand urca pe scena.
Daca’i sti cati romani si-au pus diplomele de facultate langa sulul de hartie igienica din baie si lucreaza in alte tari pe posturi cu care aici le-ar fi rusine. De ce? Pentru ca au inteles ca mandria nu tine de foame.
Problema e că românii nu prea știu cum stă treaba cu începutul de jos și asteaptă să le cadă totul din cer, fără muncă, fără transpirație.
Ce ai scris tu in articol este 100% adevarat. La noi lumea prefera sa fie morti de foame, dar se simt mandrii ca nu si-au incalcat “principiile” . E o prostie…inca nu avem cultura aia de facut bani oricum si din orice. Lumea inca nu intelege ca banul invarte lumea.
Mai rar sefi care sa aprecieze.
Un sef trebuie sa fie impartial, daca isi pune spioni si apleaca urechea la barfe nu va fi niciodata un sef bun.
Si nici nu isi va cunoaste bine subalternii.
M-am lovit de situatii in care colega se oprea la prima ora in biroul sefei, pentru a raporta.
Mai e si partea in care colegii iti pun eticheta de prost pentru ca muncesti cu placere si raspundere.
Si mai sunt si sefii care se simt sefi doar daca umilesc subalternii, ii fac sa simta cine taie si spanzura acolo.
Cred ca respectul trebuie sa fie reciproc.
Daca se lucreaza intr-o atmosfera de incredere, respect si ajutorare, cred ca lucrurile merg foarte bine, angajati mai relaxati si rezultate mai bune, indiferent ca speli cu mopul sau intocmesti un dosar.
Sa mergi dimineata la lucru stiind ca cineva te pandeste, ca iti cauta nod in papura, din start esti obosit, stresat si faci multe greseli.
Tot respectul pentru un sef bun si pentru un om care nu considera rusine nici un fel de munca, pentru ca nu il injoseste munca ci il pot injosi doar oamenii care nu il inteleg.
Eu la început am făcut multă vreme parte din categoria celor ce aveau eticheta de prost :)