Era o dupămasă de toamnă, iar lucrurile abia aşteptau să fie puse în mişcare. Două tancuri verzi erau poziţionate strategic la intrare păzind poarta principală pe care nu trebuia să mai intre nimeni odată ce aceasta a fost închisă. Un pluton de soldaţi avea armele pregătite pentru folosire. Numai dacă te lăsai un pic purtat de imaginaţie aveai senzaţia că auzi cum fiecare soldat băga câte un glonţ pe ţeavă.
Undeva mai în spate, un masiv avion alb încărca cu propriul braţ mecanic un butoi mare cu uraniu. Obiectivul era să transporte butoiul în spaţiul cosmic pentru a se autodistruge la o distanţă cât mai mare de planeta Pământ. Era o misiune dificilă pentru că atacul urma să vină din toate părţile. De aceea, cele două tancuri care mai rămăseseră păzeau cu sfinţenie poarta. Soldaţilor le transpirau mâinile pe arme, unii dintre ei gândindu-se că există şansa să nu apuce măcar să tragă un foc de armă până să moară.
O forţă parcă supranaturală se pregătea să atace. Două maşini de teren echipate cu motoare foarte puternice s-au apropiat cu încredere de soldaţi, iar zgomotul produs de acestea părea să le ridice un pic moralul. Era aparent în zadar. Porţile urmau să se închidă, iar apoi urma să se dezlănţuie o luptă în care nimeni nu ştia de la bun început dacă forţele erau echilibrate.
Poarta se închide scârţâind. Deodată … se aude un zgomot.
– Au început! Mamă, ai auzit?
– Ce să-aud Găbiţă?
– Jucăriile mamă! Jucăriile au prins mişcare la fel ca în desenele animate!
Toată desfăşurarea de forţe de care vă povesteam mai sus se întâmpla în dormitorul meu. Împreună cu finul părinţilor mei care era cu vreo 2 ani mai mic ca mine, pusesem la punct un întreg scenariu de luptă. Soldăţei de plastic, tancuri verzi, tiribombe care scoteau sunete şi avionul alb cu braţ mecanic şi butoi pe care îl primisem cadou de la o persoană care mi-l adusese tocmai din Austria. Aveam vreo 8 ani şi împreună cu partenerul meu de joacă încercam să ne jucăm cât mai bine cu putinţă.
Tot dormitorul meu era împânzit cu jucarii. În scenariul nostru, Irinel, un maimuţoi imens cu blăniţă albastră urma să atace pământenii pentru a le lua butoiul cu uraniu. Da, ştiam ce era ăla uraniu şi pe vremea aceea. Tatăl meu îşi făcea timp în fiecare seară să-mi mai povestească câte ceva interesant chiar dacă nu era vreun doctor sau vreun academician. Din postura lui de şofer de taxi şi mai apoi de şofer a unei maşini de transport marfă, a reuşit să-mi cultive pasiunea pentru dezvoltare personală şi să-mi pună creierul la treabă încă de mic.
Revenind la scenariul meu şi a lui Luci (aşa îl chema pe partenerul meu de joacă), trebuie să vă menţionez că totul avea un final fericit. O armată de jucarii din lemn în frunte cu un trenuleţ urma să intervină pe ultima sută de metri, chiar înainte ca Irinel să zdrobească plutonul de soldaţi care păzea poarta. Da, ştiu, sună ciudat ca o armată de jucării din lemn să pună la punct bestia de Irinel, dar totul era pregătit. Trenuleţul urma să se încolăcească în jurul picioarelor lui Irinel şi să-l doboare astfel încât cele două tancuri verzi să poată trage în punctele vulnerabile şi să-l distrugă.
Mai apoi, cele două tiribombe, adică maşinile de teren de care menţionam la început, urmau să transporte cu două şufe monstrul înfrânt undeva sub pat. Dacă aveam şi nişte fete în grupul nostru de joacă, probabil ne-am fi distrat să vedem cum îl îmbracă pe Irinel în nişte hainute pentru copii (drept pedeapsă). Eram atât de “copii” încât cred că ne prăpădeam de râs minute bune dacă îl vedeam pe fiorosul Irinel îmbrăcat în hăinuţa asta! Ce vrei :)? Atâta ne ducea capul :)! Totul urma să se întâmple în uralele şi în răsetele soldaţilor care simţeau că se nasc a doua oară după ce trenuleţul urma să îi salveze în ultimul moment. Mulţi ar spune că atât eu cât şi Luci aveam o imaginaţie bogată, dar sunt ferm convins că mai existau mulţi alţii ca noi.
Bine, pe vremea aia nu reuşeam să mă exprim atât de bine nici verbal şi nici în scris ca acum, dar în esenţă, atât eu cât şi Luci ştiam bine scenariul. Spre dezamăgirea noastră, care pregătisem inclusiv nişte schiţe pe care le lăsasem în dormitor ca să ştie fiecare jucărie ce are de făcut, nu s-a întâmplat nimic atunci când am închis uşa dormitorului şi am aşteptat cuminţi în sufragerie ca jucăriile să prindă viaţă. Zgomotul de care o atenţionasem pe mama mea era doar în mintea noastră (îmi place să cred şi acum că nu era doar în mintea mea :)).
În concluzie, vreau să spun că jucăriile fizice dezvoltă creativitatea copiilor. Vorbeam cu o prietenă de-a mea, psiholog, şi îi spuneam că atunci când va creşte Sara mai mare (momentan ne pregătim în orice clipă să se nască) abia aştept să o pun să se joace la calculator sau la telefon pentru a-şi dezvolta intelectul. M-a oprit imediat şi mi-a spus că indiferent cât de fascinaţi am fi noi că un copil de 2-3 ani umblă pe o tabletă PC mai bine decât ne-am fi imaginat, la vârste fragede copiii se dezvoltă mult mai bine jucându-se cu jucării normale. Deci e clar, voi cumpăra jucării normale, eventual jucării din lemn despre care am tendinţa să cred că sunt mai sigure şi mă voi asigura că-i trezesc interesul faţă de ele. Momentan nu am o tabletă PC, dar dacă voi avea una, mă voi asigura că mă joc eu mai mult decât Sara pe ea :). Cel puţin cât e micuţă.
Urmează să devin tată chiar dacă nu au trecut decât vreo 17 ani de când s-a întâmplat scenariul de joacă de care v-am povestit aici. A fost foarte interesant pentru mine ca în acest punct să-mi aduc aminte cum mă jucam eu când eram copil. Mulţi din cei care mă cunosc observă că am scris acest articol cu dedicare şi pasiune. Vreau să-i liniştesc şi să le spun că aşa fac eu lucrurile şi când abordez astfel de subiecte :), nu numai când vorbesc despre dezvoltare personală sau susţin traininguri. Am şi o latură copilăroasă :), mult prea copilăroasă :)!
Voi vă amintiţi în detaliu un astfel de scenariu de joacă pe care l-aţi avut în copilărie?