Îmi place că aud din ce în ce mai des expresii de genul românii fac, românii dreg, ca românii etc. Imediat cum se întâmplă ceva, cum se ia vreo măsură, cum se face o schimbare, ne grăbim să spunem că iar au făcut-o ca românii. Inclusiv eu fac asta și îmi dau seama de puține ori că greșesc având o astfel de gândire. Se pare că e foarte la modă să ne batem joc de noi, românii, în absolut tot ce zicem. Culmea este că atunci când vorbim de treburile românești făcute de români, ne referim de fapt la noi. Și mai culmea este că nu ne deranjează cu nimic, că de, suntem români și putem să zicem despre noi orice, dar nu cumva să zică altcineva, că ne sare țandăra imediat.
Eu susțin teoria că orice om inteligent are o doză mare de autoironie. Da, domle’, oamenii inteligenți știu să facă mișto de ei foarte bine. Și eu am început să consider că cele mai bune glume pe care le fac sunt cu mine, despre mine :). Dar nu prea mai obișnuiesc să fac glume cu români, cu toate că mă consider o persoană veselă și glumeață în marea majoritate a timpului. Glumele care încep sau se termină cu “românii” au devenit din ce în ce mai triste. Din păcate, au devenit real de triste. Românii se pricep la tot, românii repară tot, românii sunt descurcăreți și fără să aibă școală etc., nu mai sunt de mult expresii folosite cu tentă pozitivă. Da, și asta e realitatea din păcate. Nu pot și nu am argumente să contest această realitate.
Dacă nu înțelegeți exact la ce mă refer, priviți numai comentariile de la unele articole de pe gândul.info și observați că pe cât de retardate sunt unele articole, pe atât de retardate sunt și unele comentarii. Unele, încercați să vedeți și cuvântul unele în propoziție pentru că nu-mi place să generalizez, nu ar fi corect.
Românii
România, țara tuturor posibilităților; în România totul se repară cu puțină sârmă, că așa e la noi; așa suntem noi românii, nesimțiți. Sunt iarăși câteva expresii care vă sunt familiare, nu-i așa? Ba mai mult, se pare că aceste expresii sunt folosite de obicei și pentru a lega o conversație cu cineva pe care l-am cunoscut prima oară. Parcă e mult mai ușor să socializezi când te plângi, nu? Parcă intri mult mai ușor în conversație cu un om în tren sau în stația de autobuz când faci o remarcă inteligentă despre ce au mai făcut politicienii români, cum duc țara de râpă și culmea, că de vină sunt tot românii.
Sesizați cuvântul românii. Rar veți auzi cuvântul noi sau eu. Rar veți auzi asumare directă. Și chiar dacă veți auzi și oameni din ăștia mai realiști, și mai rar veți auzi de fapte, de acțiuni pe care care noi le-am făcut să schimbăm ceva, să îmbunătățim ceva, să reparăm ceva. Mă întreb dacă asta e atitudinea corectă. Dacă merită măcar să ne complacem într-o discuție cu un străin legată de cât de nașpa sunt românii fără să ne pese că hrănim de fapt un balaur cu multe capete pe care noi l-am născut și care ne va îngropa în final pe mulți dintre noi. Oare asta e atitudinea cu care ne-am propus noi să vindem elefantul și să o ducem mai bine? Că de sperat, toți sperăm.
